Tara arde si baba se ocupa cu impartitul de piepteni

Felicitare cu samurai, se monteaza pe suport

 

Felicitare in relief, Geisha

 

Felicitare care canta muzica traditionala japoneza

  

Felicitare transformabila in arena de sumo :))

  

Felicitare acordeon, cu tinere fete in kimonouri

  

Felicitare ce contine un semn de carte detasabil

  

Plasturi calzi, pentru a fi tinuti in mana sau in buzunare

  

Suporturi care se incalzesc; pot fi folosite la orice articulatie, nu numai ca in imagine :)

  

2 portofele cu imprimeu japonez, din material textil si 1 oglinda de buzunar compacta

  

Kaki, fructe japoneze foarte dulci, arata ca niste tomate, dar au textura merelor si o dulceata subtila

Ma gandesc de ceva vreme la conceptul "pay it forward". Am vazut filmul omonim, m-am emotionat duios cu servetele parfumate, l-am recomandat si altora cu o spranceana ridicata a "genial, ce idee geniala!", dar...cam atat, mi-a disparut din minte cu aceeasi usurinta ca multe dintre prevederile de procedura penala studiate in facultate, "multe" fiind un eufemism. Mai tarziu, cand eram deja in Japonia de ceva timp, m-am intalnit cu el nas in nas si ochi mici in ochi mari. Credeam ca stiu ce inseamna generozitate, am vazut la inundatii: se iau toate lucrurile murdare/urate/vechi/nefolositoare din casa si se trimit la bietii naufragiati, doua puncte ochite, doua lovite: casa e mai spatioasa si am facut un pustiu de bine. Se prea poate. Dar mie un bine de acest gen nu mi-a inspirat niciodata ideea de a da mai departe, de a multumi pentru binele primit facand un bine altcuiva decat celui caruia ii datorezi multumiri.

Daca vreti sa va simtiti all fluffy and warm inside, you know you want to, atunci permiteti-mi sa va spun ce descoperiri "epocale" am facut pe meleagurile 'celea: 1.toti oamenii de langa noi au nevoie de un bine, fie ca sunt cersetori, fie ca sunt presedinti de multinationale; a da cuiva ceva din tot sufletul nu ar trebui sa fie limitat la cei pe care ii consideram "nevoiasi". 2. Cand dai ceva curat/frumos/nou/folositor, ceva la care tii, abia atunci simti cu adevarat bucuria.

Singura mea regula pentru a castiga obiectele pe care le-am adus din Japonia este urmatoarea: nu-mi multumiti, dati binele mai departe! Inseninati-mi ziua cu povestea voastra despre cum ati facut un bine, de orice fel si de orice marime, intr-un comentariu la aceasta postare. Nu-mi trebuie probe, am incredere in voi. In functie de cati oameni se strang, facem tragere la sorti sau pur si simplu le impart intre voi, dupa preferintele fiecaruia. Termen limita: 15 decembrie. Ca sa-l intruchipez pe Mos Craciun :)

Generozitatea e addictive, I promise! :)

Lecturi urbane - Recompensa in sine

Cu mult entuziasm am pornit aseara spre Unirii, nu cunosteam pe nimeni si n-aveam cu mine decat trei carti care mi-au servit drept semn de recunoastere. Intotdeauna m-am simtit un pic stanjenita in prezenta unor oameni noi, insa aici tocmai acesta era farmecul, carte langa carte, zambet langa zambet ne adunaseram ca sa facem ceva constructiv...si fun. Am primit cateva carti si ma pregateam sa le impart in aceeasi maniera in care o pastila de calciu se dizolva intr-un pahar cu apa - efervescent. Ma bat usor cu palma pe spate, am avut dreptate: am cunoscut oamenii pe care doream sa-i cunosc si sunt grozavi, am impartit toate cartile contra unor zambete si as mai fi impartit in continuare fiindca e addictive.

In timp ce depanam povesti cu cineva foarte nice, asteptand sa se puna metroul in miscare, un tanar de langa noi ne-a intrebat de ce are toata lumea carti in acel metrou. I-am spus despre proiect si s-a aratat foarte dornic sa participe si el, data viitoare. Apoi a primit cartea de la noi si s-a pus pe citit. Calatorule necunoscut, iti multumesc si te asteptam! ^_^

Desi tot evenimentul a fost o recompensa in sine, pe deasupra am primit o carte citita pe nerasuflate azi, The Setting Sun, scrisa de - nu se putea altfel - un japonez, Osamu Daizai. Multumesc, Dan! Multumesc, Adrian! Ne vedem la urmatoarea editie, pe 15 decembrie ^_^

Lecturiurbane in oglinda:
Alina Nicoleta
Vulupe
Sorin Rusi (poze)
Andrei Pintica
Edi Enache ( poze)
Bimus (video)
Ioana 
Mihnea Beldescu (poze)
Gogu Kaizer 
ApPRentice
Alina Toma

Goodies soon

Va vorbeam despre o surpriza intr-o postare anterioara. Am primit un colet marisor din Japonia, de la Cristina, o prietena foarte buna si un om nemaipomenit. Datorita ei, in zilele urmatoare voi prezenta si imparti "prada" aici, pe blog. Motivatiile si prima ocazie cu care am impartit cu voi obiecte din Japonia se regasesc aici. Ca si data trecuta, voi imparti obiectele pe gratis si sper ca cei care vor primi aceste bucatele de Japonia sa se bucure de ele si sa se simta macar un pic atrasi de acea cultura pe care o apreciez atat de mult.

O carte, un loc pe bancuta in metrou

 

Saptamana viitoare se anunta a fi una foarte fasta. Pe langa piesa japoneza de teatru a carei intriga v-am dezvaluit-o deja, ceva mai pop-style decat voiam, marti seara, de la 19, ma voi afla cu placere la metrou, Piata Unirii 1. De obicei am card de membru in "partidul" biciclistilor, insa in acea seara imi permit o mezalianta cu metroul pentru ca...vom imparti carti calatorilor!

Lecturi urbane este un proiect despre care am aflat de la Adrian Ciubotaru  si pe care il sprijin din mai multe motive. Primul ar fi ca I want to take over the world...of Libertatea, vreau ca oamenii sa mai citeasca si altceva decat barfe ieftine si stiri negre, cine stie, poate chiar ne mai descretim fruntile si reusim sa le zambim celor de langa noi. Apoi, sunt convinsa ca aceasta este calea de a imbunatati mediul in care traiesc, in care traim toti, prin responsabilitate individuala. Nu am de gand sa povestesc frustrari de "tanar-talent" in Romania, dupa cum ma descriu niste oameni cu siguranta prea generosi cu mine, prefer sa vorbesc despre Japonia. Cat voi rezista in aceasta tara insa, voi face ceea ce am fost invatata, ceea ce am deprins in studiile in strainatate si ceea ce-mi dicteaza o etica cu care nu am plecat neaparat din Romania.

Si rostul postarii este sa....? Nu sa se bata cu pumnul in piept si sa va indemne la activism social, nici sa o laude pe cea care il scrie, sunt prea mica si prea noua pentru asta. Eu nu am pretentii decat de la mine. Dar cred ca acolo o sa se adune o "ceata" de oameni interesanti, poate vor fi conversatii cu niste calatori placut surprinsi, poate ca totul o sa fie un moment frumos intr-o mare de momente neplacute, sigur vor fi zambete, sigur vor fi carti bune, sigur va fi entuziasm ^_^

Printul Oguri si Printesa Terute

Pe vremea cand Buddhismul ii dadea primele ghionturi prietenesti, dar bine plasate batranului Shinto, prea ocupat cu ritualurile sale exacte pentru venerarea diferitilor kami, zei sau spirite, au inceput sa circule numeroase povestiri care infatisau, mai deschis sau mai subtil, doctrinele buddhiste. Una dintre acestea este a printului Oguri Hangan, fiul unui lord din Kyoto. Versiuni sunt cate frunze de ceai verde pe plantatie, asa ca ma voi rezuma la cea mai cunoscuta.

Asadar, printul Oguri este fiu de mare "dregator", cum am spune la noi. Ca orice fiu de bani-gata, se concentreaza cu prioritate pe propria persoana avand, deci, un comportament necorespunzator. Dar bad boys sunt la moda, asa ca se bucura de multe suspine doritoare, he's a crowd pleaser, yeah baby! Ceea ce, mai devreme sau mai tarziu, starneste niste orgolii, firesc. Astfel ca defaimatorii sai nu gasesc altceva mai bun cu care sa-l dea in Cancan decat faptul ca ar avea o legatura cumva cu marele sarpe din lacul Mizoro. Si cum a avea vreo conexiune cu bau-bau-ul timpului nu i-a crescut nimanui cota de popularitate in sondaje, imparatul hotaraste sa-l exileze pe Oguri la Hitachi (nu, nu la fabrica de electronice). Se stie: daca ai ridicat un imperiu din nimic o data, o mai poti face si dupa ce te pune cineva la pamant, asa ca printul straluceste si pe cerul din Hitachi. Atat de luminoasa era steaua lui incat a orbit o biata printesa, Terute-hime. Rang la rang trage, nu?

Toate bune si rabu-rabu, numai ca tatal lui Terute, lordul Yokoyama Taizen, decide ca relatiile socru-ginere au si ele niste standarde de rautate, asa ca ii da lui Oguri sake otravit (a se observa mijlocul placut prin care-si duce la indeplinire misiunea). Oguri nu este strain de sake, dar este foarte strain de otrava, asa ca, nu, nu supravietuieste vajnic si samuraiceste, ci moare si ajunge in Iad. Terute incearca ceva Julieta-like, dar nu reuseste decat sa pluteasca pe rau pana undeva departe si apoi isi reneaga idolul, devenind fan Cenusareasa, adica intra slujnica la casa unui lord.

In Iad, Oguri o face lata din nou: devine preferatul damnatilor si parca si temnicerii il plac un pic. Asa ca Enma, regele Iadului, ii face hatarul sa-l invieze. Ce simt al umorului poate un rege al Iadului sa aiba? Unii ar zice ca nitel sadic, avand in vedere ca printul nostru chipes se trezeste "reincorporat" intr-un om numai piele si os, incapabil sa piste vreo gheisa de fund sau sa vada, for that matter. Cum norocul nu-l paraseste nici la ceasul invierii, un calugar buddhist se milostiveste de el si il ia in carul sau catre Kumano, locul unde se aflau niste vestite izvoare tamaduitoare. Pe rand, diversi oameni se inhama la carul lui Oguri pana cand mijlocul de transport se blocheaza naravas, desi nu e magar, in fata unei case aratoase. Din ea iese Terute, umila, dar nu mai putin printesa si, desi nu-l recunoaste pe fostul (don't we all?!), inima buna o impinge sa-l duca pana la izvoare. Kumano works its magic si Oguri se scutura ca o martoaga de piei si redevine armasarul salbatic domestic al lui Terute.

Si uite asa se duc ei si fac prapad la socrii mici, de razbunare, nu de-alta ca mai apoi sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti. Pana cand Oguri moare intr-o batalie K1 cu Ashikaga.

Toata istorioara e mult mai interesanta pe scena, cu actori din Tokyo si cu masti japoneze. La TNB. Joia viitoare, 26 noiembrie, de la ora 19.00, sala Atelier. Cu 23 RON sau 16 RON pentru studenti. Ne vedem la teatru! ^_^

Ninsoare roz de aprilie

Cand infloresc ciresii in Japonia, parca ninge. Linistit, cu petale de un roz aproape incaruntit care aluneca senin catre final. Ciresii japonezi nu dau cirese, ci acopera strazile si parcurile cu un vesmant tesut anume pentru ca oamenii sa traiasca visand. Sa vezi viata in roz nu mai este doar un fel de a spune pentru ca lumina difuza de primavara si copacii acestia care se scutura de haine fara inhibitii transforma totul in jurul lor.

Stiam ca japonezii fac din inflorirea ciresilor o adevarata sarbatoare. Asemenea sensibilitati peisagistice nu ma cuprinsesera pana atunci. Sigur, mai admirasem satucele noastre catarate pe coline valurite in Transilvania, dar exclamarile privitoare la natura nu-mi erau caracteristice. Ba chiar mi se pareau siropoase, sa spun drept. Dar ceea ce se intampla in Japonia in fiecare aprilie m-a luat pe nepregatite. Cum sa stiu ca toti oamenii arata mai frumos prafuiti cu petale? Sau ca betonul si sticla isi indulcesc aspectul, iar orasul nu mai apare ca o agresiune la adresa naturii? De unde sa ghicesc ca nu poti dicta lipsa sentimentelor siropoase, ca nu poti ignora petalele care ti se amesteca in par, in mancare, sub talpile pantofilor, poate si in suflet?

Asa ca am facut ca toti ceilalti din jurul meu. Mi-am saltat pasii prin mormane de petale moi ca si cum n-ar fi existat o zi greoaie in viata mea, am privit in loc sa vorbesc, am zambit necunoscutilor cum imi zambeau si ei mie si mi-am dat voie sa fiu siropoasa, ceea ce s-a mai intamplat de atunci regulat, spre oroarea prietenilor ^_^

Nu stiu daca datorita acestei atmosfere de basm sau pur si simplu a faptului ca vorbeam aceeasi limba, ne-am legat. De unde ma temeam ca o sa incep sa vorbesc stalcit, o sa-mi caut cuvintele cu lupa si o sa uit romana mai ceva ca Raducioiu pe aeroport, am avut cu cine imparti expresii romanesti in fiecare zi. Si ma mai temeam de ceva: auzisem eu ca romanii din strainatate sunt mai straini decat strainii fata de compatriotii lor. Si teama numarul doi s-a dovedit, din fericire, nefondata in cazul meu. Am gasit compatrioti, dar mai important, prieteni.

Sakura, ciresii in floare, sunt efemeri. Nu voi spune ca sunt efemeri ca toate lucrurile dureros de frumoase pentru ca imaginea lor, intiparita in atatea minti, se va perpetua si va dura o vesnicie. Dar nu asemenea ganduri ma animau in timp ce luam parte la primul hanami. Asezati pe iarba, sub copacii care-si revarsau ultimele petale peste noi, romani si japonezi deopotriva, priveam cu nesat ninsoarea. In jurul nostru, zeci de alte grupuri priveau acelasi spectacol. Cu mancare frumos ambalata si sake sau chu-hai mii de oameni au petrecut pana seara tarziu cand autoritatile au avut grija sa lumineze discret copacii. Am vorbit, ras, luat cutia cu alcool drept cutie cu suc, ceea ce mi-a creat evidente neplaceri, privit uimita la nasurile rosii ale japonezilor aproape deloc rezistenti la bautura, dar si la felul in care, la sfarsitul picnicului au inceput constiinciosi sa imparta gunoiul rezultat in PET-uri, hartie, sticla si sa curete perfect dupa ei.

Oare cand picnicurile acestea s-au uratit in gratare cu munti de gunoaie in urma lor sau facute in fata blocului, pentru a se conecta cu totii, protagonisti si vecini exasperati de miros, cu betonul blocurilor...?!

Trecand peste pastila amara si peste frigul iernatic de afara, ramane imaginea ciresilor, care nu sunt decat niste copaci in floare, dar niste copaci in care omul poate lesne sa puna visuri si sperante. In locul petalelor de cires si pentru ca nu pot sa transform iarna romaneasca intr-o primavara japoneza, va pregatesc o surpriza ^_^

Bine ne-am gasit/Ne pare rau ca pleci

Va mai uitati vreodata la cerul agatat deasupra orasului acesta in care locuim? Eu nu. Nu-l mai privisem cu adevarat de mult, foarte mult timp. Dar il priveam in seara aceea de primavara ca si cum nu as mai fi facut-o pana atunci. Pentru ca totul era nou, viata mea era noua, pana si eu eram noua.

Pe strazile orasului, luminate excesiv cum vezi in filmele cu si despre asiatici, inca zumzaia o multime de oameni. Cine ar fi crezut? Cu modul lor linistit de a fi, japonezii isi petrec de fapt toata viata sub privirile celorlalti. Trenul de la miezul noptii, ultimul, cel care-i duce printi si printese amatori de bal catre casa si-i aduce Cenusarese (Cenusaresi? :)) catre serviciu, este intotdeauna plin-ochi (oblici). Daca il pierzi, atunci fie platesti exorbitant un taxi, fie ramai in oras toata noaptea.

La camin era liniste insa. In fata usii, un plic mare. Cine ar fi putut sa-mi scrie? Abia ce ajunsesem in Japonia. M-am lamurit imediat. Noii mei pen pals erau Biroul Studentilor de la Facultate, Biroul Studentilor de la Centrul International si, ati ghicit, Biroul Studentilor de la Camin. Se pare ca aceste birouri, ingrijorate institutional de soarta mea, tineau sa ma anunte maternal ce acte am de intocmit, de unde pot cumpara diverse, cursuri, cum sa ma feresc de pericole, etc. O adevarata enciclopedie de viata in Japonia pentru studentii straini! ^_^ M-am mirat tare ca nu avusesera amabilitatea sa-mi faca si un program coordonat, poate si niste obento-uri, pranz la pachet pentru toate evenimentele la care trebuia sa merg.

Evenimentele acestea erau catalogate drept "Welcome Party". Bine, mi-am zis, hai sa cunoastem oameni! Si am cunoscut, iarasi cunoscut si tot cunoscut. Am detectat repede pattern-ul, e imposibil sa n-o faci. Petrecere japoneza, de welcome sau nu, inseamna o gramada de oameni care beau cate ceva inofensiv, mananca rapace bufetul si vorbesc cu cat mai multa lume. Am zis "vorbit", dar poate nu este termenul potrivit. Japonezii nu vorbesc English, ci Engrish, o verisoara de gradul n, pe care n-ai mai vazut-o de cand...nu, stai, n-ai vazut-o in viata ta ^_^ James devine sincopat "Jeimsu-san", Paul se face "Poooru", iar cand te indragostesti se numeste ca esti "rabu-rabu", love-love pentru cei initiati. Zambetele se sting exact la ora prevazuta, daca ai chef sa mai petreci, n-ai decat sa mergi in alta parte. Organizatorii ii dau clar distractiei termenul de valabilitate de 2-3 ore.

Welcome party la camin: cunoscut o gramada de oameni, habar n-am pe unde se afla exact tarile unora dintre ei si ce cultura au.Welcome party la centrul international: cunoscut alta gramada de oameni, unii dintre ei colegi de camin, hmmm, cercurile devin concentrice. Welcome party cu diverse grupuri de studenti: what the hell, cum sa-mi amintesc toate numele japoneze pe care le-am auzit??? Welcome party cu profesorul indrumator, profesorii facultatii si toti colegii din departament: cred ca incep sa ametesc, fiecare s-a prezentat si a spus ceea ce studiaza, apoi am jucat in cerc jocul de-a "Spune numele tuturor celor care s-au prezentat inaintea ta!" Ce noroc pe capul meu, bine ca am uitat niste reguli de procedura penala, trebuia sa fac loc in memoria pe termen scurt pentru toate numele japoneze, indiene, indoneziene, coreene, thailandeze, malaysiene, chineze, tadjikistaneze (???), un etc mare, mare de tot, da?

Iures, da, cu siguranta. Dar...la finalul primei saptamani, dupa ce aproape terminasem cu petrecerile, aveam prieteni prin toata lumea. Engrish or no Engrish, oamenii aceia mi-au urat "bun venit" zambind, in ruptul portofelului nu m-au lasat sa dau un yen si, datorita lor, m-am trezit inconjurata de mai multi oameni decat am stras langa mine in Romania de la nastere.

Ma intepa ceva in coltul ochiului, un fir de praf: de ce nu sarbatorisem pana atunci cu generozitate nou-venitii din viata mea? De ce nu le spuneam ca ma bucur sa-i cunosc cu un gest frumos? De fapt, mai mult si mai important, de ce fugeam de necunoscuti cand viata toata ar trebui sa fie un welcome party, sa stalcim cuvinte, sa bem din paharul din mana incercand sa parem altceva decat suntem, dar sa dam gres, sa ne cunoastem, sa cunoastem un alt om si sa crestem.

Pe atunci nu stiam, dar la plecare aceste "welcome parties" se vor fi maturizat in "sayonara party" si vor fi mult mai intense, heartbreaking...

In tot acest timp, romana devenise o limba a dialogurilor strapungatoare cu departarea. De partea cealalta a usii am auzit neasteptat intr-o seara graiul romanesc...(to be continued)

How to: Sushi etiquette...or not!

Ce ar fi un star fara agentul sau? Sushi s-a trezit cu o parodie de agent, asa ca nu il luati in serios, orice v-ar spune  ^_^

Full episode: The making of a star - Sushi

          Undeva departe, intr-un colt al lumii care apare in fata ochilor nostri mari, de occidentali, ca un taram cufundat in semne si sunete indescifrabile, un omulet isi impacheta sperantele si viitorul intr-o valiza cu destinatia "Visul American". Ca toti aspirantii, a batut pe la toate portile si a mers la toate auditiile, dar povestea n-ar fi pilda daca nu ar fi fost refuzat pana la deprimare si aproape-aproape renuntare. Motivele de refuz erau dintr-acelea care te fac sa te intrebi gatuit care e rostul tau pe Pamant: (dintr-o privire de sus in jos) "Nu-mi esti familiar, esti indigest!", "Prea inflexibil, n-o sa te adaptezi niciodata!, " Nu pot lucra cu tine, n-as sti cum sa te pregatesc" si varianta agravata "Ce e in neregula cu tine, esti crud si periculos?!".

         Ca in toate basmele americane, facatoare de minuni corporatiste, debutantul nostru a devenit o icoana un icon, pomenit cu buze tuguiate de toata suflarea trendy a lumii: Sushi, din Japonia. Restul e istorie, producatorii care il refuzasera s-au grabit sa rectifice: "Draga Sushi, mi-am dat seama pana la urma, nu esti deloc indigest, pe legea mea, orez si peste sunt in viata mea de cand ma stiu", "Credeam ca n-o sa pot intalni elementele componente ale fiintei tale nicaieri aici, dar, iata, am gasit ceva care ti s-ar potrivi perfect, let's do a makeover, American-style!", "Sezi fara frica, sunt expert in pregatirea unor tineri ca tine, doar cu mine a invatat si Rulada!". Eticheta de "crud si periculos" i-a ramas, dar pana la urma toate starurile trebuie sa aiba si o latura edgy, any publicity is good publicity, right?

         Apoi a venit si momentul consacrarii. Invitat la Oprah ca sa-si descarce sacul emotional, Sushi si-a povestit copilaria in speranta ca va primi niste sfaturi de self-help. Ma recunosc in:
 - orez de sushi (vedeti, au numit produsul dupa mine, cul, nu?) - raionul de produse asiatice din Cora, Kaufland, Mega Image si Metro;
 - nori, alge crocante (sub ele ma ascund ca sub aparente, am o personalitate marin-vulcanica) - acelasi raion de mai sus;
 - wasabi (v-am zis ca sunt explozibil si iute la manie!) - tot acolo sau la Real, la pescarie, recomand Blue Dragon;
 - otet din orez (nu, nu sunt o acritura, ma insor eu curand!) - Gima, langa sosuri Worcester & Co;
 - covoras de bambus - la toate supermarketurile, tot la asiatice;
 - sos de soia (I luv to soak in my bubble bath) - langa  toate celelalte, recomand Kikkoman;
 - peste (uite, asta e principala mea calitate, sunt ataaaat de versatil) - daca nu sunteti puristi, folositi peste afumat sau fructe de mare conservate sau icre de somon, whatever oceanic creature makes you tick. Recomand Carrefour pentru somonul afumat pe care l-am folosit aici.
 - mai pot fi compus din castravete, avocado, ton cu maioneza, etc.

Eu dovedesc doi oameni dintr-o data daca puneti intr-o oala antiaderenta o cana si 1/2 de orez (dupa ce a fost spalat si uscat inainte) si tot 1 cana si 1/2 de apa, astea sunt masurile mele 1:1. Oala merge la foc mare pana cand apa incepe sa fiarba, apoi se pune capac si se da focul la minim. Nu miscati, nu respirati si mai ales nu deranjati orezul! Dupa 6-8 minute verificati daca e fiert, gustati pur si simplu. Taiati pestele in fasii, daca puneti legume, taiati-le si pe acelea tot in fasii subtiri. Dupa ce orezul a fiert, se "condimenteaza" cu un amestec de cateva linguri de otet, o lingurita de zahar si un praf de sare (zaharul si sarea trebuie sa fie topite in otet). Se lasa la racit.

Scena macelului: un bol cu apa si putin otet, prosoape multe, wasabi si umplutura la indemana. Puneti o foaie de alge pe covorasul de bambus, cu partea lucioasa si velina in jos si indoiturile vertical. Umeziti-va mainile. Intindeti o lingura, doua de orez pe foaie in mod uniform, lasand 2 cm liberi in partea de sus. La mijloc, trasati o dara transversala cu foarte putin wasabi (l-ati incercat? cat suportati de iute?) si asezati fasiile de peste (legume, maioneza, etc) deasupra. Udati nitel partea superioara a foii de alge.

Sa ne rostogolim, ca niste fani adevarati ai lui Sushi! Se apuca partea inferioara a covorasului si a foii de alge cu ambele maini si se ruleaza incorporand toata umplutura, dintr-o miscare. Presati usor. Rulati pana la capat cu o mana in timp ce cu cealalta trageti de marginea covorasului, rulati numai sushi-ul, nu si covorasul. Aveti grija sa nu iasa rulada de covoras cu sushi ^_^

Macelul propriu-zis: cu un cutit ascutit (sau o sabie de samurai, cum vreti), trecut sub jet de apa calda, taiati chirurgical in doua, de la mijloc. Repetati operatia cu bucatile rezultate. Incepeti cu primul roll de sushi ca sa aiba timp sa se inmoaie nori. Felicitari, you made  a star!

You want a piece of me, ha? Well, I'll give you a piece of me! Here, take some Sushi!

Sushi descopera ca a fost agresat in copilarie, e agresat mereu: trantit prin sos de soia si devorat de fanii sai. Thank you, Oprah!

PS. La premiile Oscar, Sushi le-a multumit lui Easypeasy si lui Mazilique  pentru inspiratie! ^_^

PPS.Variati cantitatea de orez pusa pe foaia de alge in functie de cat de gros/gras sau subtire il doriti pe Sushi.

2 Photos

Sushi tutorial este in pregatire ^_^ Pana il termin, am sa raspund si la doua leapsa primita de la Zazuza si, indirect, de la Sonho. Multumesc ^_^

 

 Daca va imaginati ca este o biata batranica, va inselati!...Este un batranel japonez, care se plimba casual pe strazile din Osaka intr-o zi, ca toate celelalte zile ^_^ Sa nu va imaginati ca lumea facuse roata in jurul sau, nu, nici nu-l bagau in seama. A pozat politicos pentru mine si si-a vazut mai departe de plimbare ^_^ Mi s-a parut funny si trist in acelasi timp...

                                                                       

Miyajima, o insula langa Hiroshima, frumosul sta langa un urat cu bombe atomice pe fata